Nothing

No place to go, no path unseen
No air to run when it is all coming down.
Tomorrow has never seemed so lost. And pain has never been so numb.
Laughing only makes your heart ache harder, trying to hope only makes you feel emptier, and all those open arms just show you void and loneliness.
No road to try, no way to change.
No time to awake, no sunrise for your night.
Please, oh please, make me alive. Make me believe. Make me feel. Please, I'm begging you, free my pain, free my tears, stop my heart from ripping out, stop my mind from going numb.
No way to see, no way to remember.
No joy,no light.
Darkness.
Void.

To you, my dear friend

i would have never knew myself if i would have not gotten to know you,because if i were to tell you what you mean to me i would have to use colors, music, sunny days, the rain, sometimes the wind and surely pieces of my heart. i would have never knew what silence meant if i would have not gotten to read your silence, because if i were to write the stories you told me i would write of thoughts of life, of fate, of solitude,of being there, of words that don't need saying. i would have never knew how to take care of myself if it weren't for your arms to catch me when i was going down, because if i were to remember all the sad times i could not remember one that was without you there, hands stretched out, soul wide open, part of my pain yours. i would have never knew what being happy meant if i would not have been happy for you, because laughing with you needed no reasons, and happiness was never stupid and easy, but always there. i would have never been me without you, because you are a part of my soul, you listened to all my sappy songs, you saw me in my greatest weakness, you taught me that i am me, a beautiful me.
so we will always be here, because here is not a place, it is between us. here and now as well as there and then will always be us.

We promised we would never stop dreaming
But when the nightmares began we gave up hope
We let go of our hands and spoke only of reality
We forgot that waking up from a nightmare is the most powerful dream
And so we kept living in this nightmare without dreams.

We promised we would never say empty words
But then we started talking of forever while thinking of someone else
And so our past began to shade our future
And words were emptier than silence, the heavy, guilty silence.
It was then we started walking our separate ways alone.

We promised to never lie about tomorrow
But when we opened our eyes and saw that we were strangers
We fooled ourselves believing yesterdays were hidden among the shadowed tomorrows
We kept on playing a game of cheating
And we woke up one day sickened of each other's smile.

We promised we would never forget how our skins smelled together
But too soon we started hidding ourselves behind parfumes
Hidding the smell of death, of cheating, of lying, of despair
Pretending the world could mimic our perfume
And so we mixed too many flavours on and on until we were wearing just the smell of sham.

And so I ask you this:
How many time cand you bend a heart before it breaks for good?

Daca inca mai crezi ca acolo undeva te asteapta un suflet cald, daca inca mai poti visa ca intr-o zi va fi usor, daca nu simti cum timpul iti fuge prin fata ochiilor, daca stii ca poti sa te ridici de jos singur, daca poti sa speri ca poate maine vei zbura, daca poti sa spui ca ai iubit, daca stii sa minti si totusi nu o faci, daca mai tii minte cui ai zambit ieri, daca maine pentru tine e un rasarit si nu apus, daca crezi ca o mana calda spune mai multe decat o carte, daca stii care ti-e drumul si nu ti-e frica sa-l incepi, daca mai poti fugi ca in copilarie, daca tie sufletul iti mai scrie scrisori, daca tu inca mai stii sa asculti si soaptele, daca inca vrei si speri ca o sa poti, daca inca mai traiesti, striga-ti bucuria lumii.

Dress code for hearts

I sometimes wear my heart in stripes
Sometimes in bright pink polka dots
I've never tried wearing it in deep shades of green
Or maybe baby-blue.

I sometimes wear my heart under the sun
Sometimes I keep it cool in splashing rain
I should perhaps try to cover it in mud
Or maybe sprinkle it with sand.

I sometimes wear my heart in hugs and smiles
Sometimes in lonely words
I would have worn it in your hands
Or maybe in our dreams.

I sometimes wear my heart with heels
Sometimes with flats stepping on rocks
I sometimes run with it in running shoes
Or feel the grass on bare heart.

I sometimes wear my heart in ruffeled dresses
Sometimes in hot designer jeans
I've tried to wear it in your clothes
Or sprayed with your perfume.

I sometimes wear my heart unchaged
Sometimes it walks uncertain
I try to keep it always strong
Or never giving up, at least.

I sometimes wear my heart alone
Sometimes with others holding hands
I should sometimes let you wear it
Or maybe switch it's place.

There's this light inside of me that you just don't seem able to see

At the end of the day you're left all alone with yourself.It's just yourself with your happiness, your tears, your hopes or your fears. At the end of the day it's just you and a big mirror.At the end of each day you have to stand brave and look at yourself in your own mirror. And it is the most scarry thing you have to go through all the way. Because you know that for each of your fears you have to search deep inside and give yourself the hand that will help you raise above it all.For each of your tears there is nobody else that can understand what lies beneath, and no hand but your own can wipe the tears in such a way that will help you heal.But then again, stading in front of this big mirror will always make you see that no pain will totaly vanish; not with time, not with somenone else, not by forgetting. And that is the moment when you start really looking in the mirror for something inside of you that will help you grow roses around this ugly fence of darkness. And you have to keep looking behind all the existing fences until you find something inside of you that will keep you going. Because at the end of the day there is no one left to keep telling you it will be all right.And whenever you crumble under the weight of your own pain you have to look at yourself in the mirror down on your knees and still find the way to get back up.
At the end of the day there is no one there to laugh with you. For no one else in the world does your happiness mean the same. There is absolute no one out there that knows how you feel.Because being happy is something that we all live through but we never feel what anyone else feels. And at the end of the day you have to see in your mirror your big smile, and be brave enough to accept that no one else will know that you feel that way, that you are left all alone even in your moments of joy. All those inner smiles will never be the ones on your face, or even the ones in your eyes. At the end of the day you have to know that your and your soul are the only ones that will ever know the amount of happiness you can feel.
At the end of the day you have to face your dreams. You have to bury some of them, you have to stand alone by thier grave knowing they will never be alive. You have to find strenght somewhere down deep to grow wings for all of the ones still left breathing. Their is no harder thing that you have to go to sleep with than believing in your own dreams for one more day. No one will blow wind for their wings to fly, no one will push them forward. Stading in front of your own mirror you are the one left to chose how to paint your destiny. And in the face of uncertainty, of fear and unknown you have to step in the darkness all alone. And for every decission you make you have but yourself to judge and to punish rigtheously. And it takes far more bravery than making a wish come true judging if your wish deserves to come true, and how many people would be left hurting if you chose to cheat at judging yourself.
At the end of the day you are left all alone with who you are. And you have to be brave enough to love yourself in such a way that you will nourish and take care of yourself to become something more, something better. At the end of your day you are left all alone with your disappointments,with your pain, your moments of grace, with your every breath.
At the end of the day you are all alone in this world. And it will never stop being petrifying scarry.

Nu are cum

Cand un fluture iubeste un balon nu prea are cum sa iasa bine. Oricat de colorat ar fi balonul, niciodata pentru fluture nu va fi o floare. Si oricat de mult ar incerca fluturele sa convinga balonul sa stea cu el, balonul va zbura mai sus.

Cand un pom iubeste o floare nu prea are cum sa iasa bine. Oricat de sus se va inalta copacul tot ii va tine umbra florii. Si oricat de mult se va deschide floarea niciodata nu va putea cuprinde cu privirea pe de-a-ntregul pomul.

Cand un fir de nisip iubeste marea nu prea are cum sa iasa bine. Oricat de des se va lasa spalat de valuri tot inapoi pe plaja va fi adus firul de nisip. Si oricat de linistita va fi marea niciodata nu-l va putea culege-n valuri doar pe el.

Cand o pasare iubeste cerul nu prea are cum sa iasa bine. Oricat de inalt va incerca sa zboare pasarea, niciodata nu va putea managaia cu aripile cerul. Si oricat de mult s-ar intinde cerul niciodata nu va putea cuprinde in brate zborul pasarii.

Cand luna iubeste soarele nu prea are cum sa iasa bine. Oricat de mult ar colora soarele cerul la apus niciodata luna nu il va vedea cu adevarat. Si oricat de multe stele ar stinge pentru el, luna nu va fi niciodata suficient de calda pentru a lasa o urma de scrisoare pe cer la rasarit.

Cand doua maini iubesc un chip nu prea are cum sa iasa bine. Oricat de mult ar mangaia chipul niciodata nu vor putea pastra in palme zambetele si tristetea. Si oricat ar incerca buzele niciodata nu vor putea acoperi fiecare amprenta cu saruturi.

Cand doua inimi care nu se cunosc se iubesc nu prea are cum sa iasa bine. Si totusi cateodata se intalnesc.

Falling on broken dreams(21)

Days go by like months and all I can do is breathe. Breathe with the hope that running away from me won't hurt, hoping that seeing me say goodbye to myself won't brake to much of my soul. Just breathe,like tomorrow will find me in a different place, stronger and holding hands with smiles. Breathe and pretend it does not hurt, patient for the clouds to start pouring their rain over the dust of my memories. Days go by like pages in a book too old to still be lived but too new to have been written. Page by page I tear pieces of my soul and give them away with smiles and when happiness forgets its pain I remmember I have none left. All I have I give away and sometimes I can see me in your eyes. Days go by like no tomorrow will ever come too late. But chances are not fair, and love has become a gambling game. And some have run out of luck.Owning happiness is not a right but merely a chance. And days go by like years on a row. And days like this are just too soon to forget having once dreamed of a hand that could paint smiles. Two in the morning is just not an hour to be alone and thoughts will never stop trying to evade you.
Days go by and pieces of shred soul lie on the floor.And then I breath. I just breath and ache.It's no longer my dream to live. It's no longer my hope to hope. It's no longer my way of making believe. It's just the way of folding cards to write fate.
Days go by and nothing changes. And I breathe. I just breathe.

Portrait of a dying tomorrow

So perfect and decent in lies you told,so shamefully beautiful in eyes you never saw.
In deepest thoughts you keep living a life of fame and never fading gratitude.
In shallow hearts you keep yourself and nights of lust you pay to your dreams.
Pieces of mirrors glued to your hands you wave goodbye to a day that never ends.

Stepped up in front of fate and made hearts pay your tainted smile.
Raised yourself in lights of dying stars, so innocent in stepping in their ash.
So perfectly delightful in hiding reason behind insanity.
Deciding who to drown in sorrow for your pain to pay for the deception.

Am luat o foaie alba.

Am luat o foaie alba de hartie si-am umplut-o de cuvinte. Cuvinte reci, calde, cuvinte goale, straine, cuvinte vechi. Am umplut-o de speranta si vise, de noptile nedormite, de zilele reci de martie. Am incarcat-o cu stele, cu nori grei si fulgere, cu culori si griuri.
Dupa fiecare rand am pus un punct. Si-o mana de lalele. Si cativa fluturi. Poate cateodata si cate un zambet. In mod sigur vre-o doua, trei lacrimi. Am pus si urma degetelor testament.
Fiecare alineat s-a deschis cu vantul, cateva urme de nisip si spuma valurilor. Doua momente de suspans, o clipa de nehotarare si un pas de avant. Cateodata cu o litera mare zgariata cu coaja de copac, alteori cu litere mici din margele colorate lipite cu lipici.
Unele cuvinte le-am subliniat cu ganduri, altele le-am sters cu uitare. Unele le-am ingrosat cu vise si le-am scris mai mare sa le vad din zbor.
Cateva spatii au ramas goale cu urme de talpi ude pe covor.
In cate un colt se vad urme de aripi si zgarieturi de crengi batute de vant.
Am scris repede. Am oprit timpul si am scris marunt din suflet. Am copiat sunete in cerneala si am scrijelit imagini cu buzele.
Am luat o foaie alba. Si am umplut-o de cuvinte. De inteles. Am luat o foaie alba si scriind a devenit prea grea.

Intre

Intre fiecare pasi facuti ma opresc. Balansez in maini trecutul si viitorul si aleg.

Intre fiecare doua clipe traite alerg sa prind din urma norii. Pierd in fiecare zi din ceea ce mai pot spera sa pun intre noi. Alerg mereu cu bratele deschise, iar cand cad imi julesc palmele.

Intre fiecare doua nopti zambesc cu ochii inchisi incercand sa nu te uit. As sterge ochii lor de lacrimi,dar mi-e teama sa nu imi ard ranile.

Intre fiecare doua cuvinte am pus unul doar pentru tine. Am incetat sa mai privesc in sus si am vazut mult mai bine urmele lasate de pasi. Am crezut.

Si intre oricare doua clipe ma pierd. As vrea sa pot alege mereu ziua de maine si soarele.

Intre fiecare doua soapte se rupe o viata in doua. Am adunat piese multe, rupte in bucatele mici. Le-am lipit si le-am lasat in vant sa umpli golurile ramase. As fi putut fi eu. Asa suntem doi straini. In lumina rasaritului desenez cu degetele urme in noroiul de pe spatele zilei de ieri. Am desenat un drum, si un cer infinit, si o mare care sa curete din visele zilei de azi.

Intre doua seri uit si iert, si imi amintesc din nou. Inca mai gasesc cateodata pe clapele pianului urmele degetelor tale, dar demult am rupt corzile lui.

Intre doua scari urcate cobor in infern. Si imi ascult sufletul tacand. E mut si surd si prea ars de soare.

Intre doua zile e clipa de acum. Iau in mana mana ta. Si mana ta e rece. Ochii iti sunt morti si maine e deja aici.

Intre doua vise traiesc. Din baloane colorate mi-am facut aripi. M-am inaltat si te-am vazut zambind. Dintre toate zambetele ochii tai sunt cei mai sinceri.

Intre oricare doua dimineti inca mai e dorinta. Am crezut. Am cazut si mi-am julit palmele. Si vantul imi rascoleste pielea si sterge amintirea ta. Inca mai stiu cum erai print in basme.

Intre oricare doua chipuri esti tu.

Doi copii

Mi-e dor de povestile cu copii. Cu doi copii care se tineau de mana si jucau in mainile lor toata lumea. Cu doi copii care erau print si printesa in universul castanului lor, care aveau imparatia marii rosii si regatul muntelui de gheata. Doi copii care isi impleteau visele si radeau unul altuia fara sa se gandeasca la maine. Mi-e dor de doi copii pentru care nisipul intre degetele picioarelor era o lectie de inceput de zi. Erau doi copii care in fiecare seara adormeau cu apusul in gene si in fiecare dimineata isi gaseau rasaritul unul in ochii celuilalt. O printesa rabdatoare care astepta pe mal pana cand printul isi gasea pasii pe marea rosie, un print care putea sa stea in varful muntelui de gheata pana cand printesa lui isi curata aripile de praf si invata sa zboare din nou.Mi-e dor sa ii aud zambind, sa le vad pasii dezordonati pe nisip si degetele jucandu-se cu stelele. Mi-e dor sa il vad soptindu-i povesti cu castele mari, cu speranta si fericire. Mi-e dor sa ii aud mana mangaindu-i parul si vuietul marii desprinzandu-i-se de pe frunte.
Undeva pe drum s-au ratacit copii. Au plecat tinandu-se de mana pana intr-o dimineata cand si-au dat seama ca erau fiecare singur. Si s-au uitat in jurul lor si totul disparuse. In loc de marea rosie era furia oamenilor, in loc de muntele lor de gheata era un vant aprig. In loc de nisip in gene li se agatase dorul si neputinta de a distinge apusul de rasarit. Aripile i se rupsesera, iar mantia lui de print era acum doar o haina gri prea grea pe umerii lui. Si totusi ea isi tragea aripile prin noroi spre vuietul valurilor unde stia ca le va putea spala. Si urmele pasilor lui zdrobeau florile sub greutatea mantiei care o curata cu fiecare strop de roua.
Mi-e dor sa ii aud razand tinandu-se de mana. Mi-e dor sa vad castelul lor din castan. Mi-e dor de doi copii care puteau sa zboare, si sa zambeasca, si sa deseneze cu stele. Mi-e dor de povestile cu doi copii care puteau sa creada.

Not in a very good place

Sometimes it's hard
it's hard to breath without it aching
to see the light of the spotless sun.

Sometimes it's hard
to make yourself believe something could change
it's hard to feel alive when death is what you fear most.

Sometimes it's hard
it's hard to smile and not break in little pieces
to keep on going with your hand unheld.

Sometimes it's hard
and sometimes it's harder.

Drumul

O sosea marginita de un lan de grau. Nemiscare in galbenul moale si uscat al firelor de pai. Miros uscat de vara, miros dulce de grau copt. Cer albastru intrerupt de nori mari albi. Gand de furtuna razgandita pe drum. Disperare in stralucirea luminii apropiindu-se cu pasi mari de apus. Un cer albastru care nu mai ascunde nimic in fata lumii, nori albi stransi de vant din patru zari ,mangaind cu umbra lor arsita unei zile tacute. Un om pe mijlocul soselei. Umbla cu pasi masurati, lenesi, si cu privirea atintita spre apus. Un zambet stramb ii strabate fata ridata, iar sprancenele stufoase ii ascund privirea din calea soarelui. In mana arsa de caldura multor veri tine o mana mica, inca mult prea alba sa fi trecut prea mult prin viata. Copilul de langa el paseste grabit, cu pasi mari, cu gatul sucit spre bunicul lui, incercand sa imite zambetul stramb. Strange cu putere mana in care i se pierd degetele de fiecare data cand, impiedicandu-se in praf , ramane in urma pasilor mari. Priveste mirat spre apus si nu vede decat un drum nesfarsit, un drum care duce acasa. Se opreste brusc si mana lui scapa din inclestarea slabita, din strangerea prea firava de teama sa nu ii rupa oasele atat de fragile. Bunicul isi strange buzele si ii priveste nemiscarea nesigur. Copilul isi intinde degetele, se apleaca si se pierde in iarba. Un caine. Mort sau viu. Pasii gravi ai bunicului il fac sa tresara, sa ridice o ureche. Se uita cu ochi mari negri, intrebatori, in cei inlacrimati ai copilului. Socul si intrebarile navalesc pe fata copilului intoarsa spre bunic. In privirea bunicului se oglindesc aceleasi intrebari, limpezi, lucide : accidentat sau lenes ? Cainele se ridica, se intinde intr-o miscare de rabdare infinita a timpului si pleaca nevazut in iarba deasa. Singura miscare intr-un lan incremenit, sub un cer stropit cu sange, intr-o liniste de crepuscul obosit. Bunicul isi ridica nepotul in brate, ii acopera ochii inlacrimati intr-un umar cald, si cu zambetul stramb priveste spre ziua care l-a si uitat. Cu pasi grei, siguri, isi poarta nepotul spre liniste si siguranta. Spre casa. Un copac pe marginea drumului. Un copac cu o mie de povesti in crengi. Frunze nemiscate deseneaza intre ridurile omului umbre de trecut si clipe inca de viitor. Sub copac, ascunsa in pamantul crapat de soare, o pata rosie intrerupe gandurile vechi ale campului. O papusa veche din carpa. Omul se opreste, zambetul ii cade intr-o urma de regret, mainile strang copilul in brate, iar pieptul se arcuieste spastic intr-un oftat. Cu pasi lenesi, cu racoarea serii tremurandu-i sufletul, cu ochii mari si speriati atintiti spre apus, omul isi duce mostenirea in brate, pe un drum lung spre apus.
O sosea marginita de un lan de grau. Vopseaua proaspata pe mijlocul drumului. Un drum serpuitor spre apus. Cer albastru intrerupt de nori mari albi. Vant de furtuna rascoleste spicele si alinta copacii. Praful de pe marginea drumului se ridica in rotocoale mari, dansand in cinstea ploi. Un om pe mijlocul soselei. Singur, cu capul plecat, cu pasii grei de zilele ce au trecut prin ochii sai. Isi plimba mana prin aerul rece al serii incercand sa mai prinda din zbor un fluture sau un bondar. Se opreste brusc, isi ridica privirea ingandurata spre apus si priveste mirat in jurul sau. E acelasi drum cu oricare altul care duce departe. E un drum pe care esti totdeauna singur. Pe marginea drumului urme de pasi, de roti si de frunze ingropate in praf. Un caine. Mort sau viu. Accidentat sau lenes. In incremenirea lui pare sa fie o creatie a naturii, un monument ciudat de nemiscare in agitatia vantului. Ochii inchisi lasa sa se ghiceasca urmele loialitatii vesnice. Accidentat sau lenes. Prea nepasator fata de grijile apusului, cainele isi deschide pleoapele grele de batranete si urmareste pana departe omul indepartandu-se. Un copac pe marginea drumului. Un martor in drumul lui spre casa. Cu crengile ofranda vantului si frunzele daruri pamantului, se arcuieste intr-un dans straniu. Pierduta pe marginea drumului, o amintire a celor ce au trecut spre apus o papusa. O papusa veche din carpa. Cu ochii stersi si zambetul pierdut, cu rochia sfasiata de vant, se oglindeste strident in ochii omului. Cu pasi mari grabiti, omul isi ascunde in brate sufletul de vant si se grabeste spre apus.
O sosea marginita de un lan de grau. Un zambet auriu incalzit de un soare bland. Un cer albastru intrerupt de nori mai albi. Petece de umbra jucandu-se pe asfalt. Un om pe mijlocul soselei. Pasii nesiguri ii tradeaza anii. In umbra copacilor un caine. Mort. Accidentat. In lumina serii o umbra opreste pasii omului. Un copac pe marginea drumului. Un copac prea intelept ca sa nu inteleaga drumul. Intre crengi rupte pe jos o papusa. O papusa veche din carpa. In ochii omului se aprinde imaginea unui batran cu un copil in brate. Privirea se umezeste, zambetul cald isi face loc printre ridurile uscate de vant. Singur, in intunericul tacu al noptii, un om cu pasi inceti mergand catre apus, spre casa.

Bruta

Mai era mai putin de o ora pana cand vor fi fata in fata. El cu arma in mana. Mai putin de o ora pana cand va sfarsi odata pentru totdeauna povestea asta. Prea mult asteptase sa plece singur, sa nu mai trebuiasca sa vada in el propriul lui esec.
O tinea strans intre palme, iar metalul incepuse sa se incalzeasca si devenea umed si lipicios. Incetul cu incetul incepea sa faca parte din mainile lui. Se uita la el si sesiza ca mainile nu ii tremurau deloc. Simtea ca ii arde fata si cum transpiratia ii picura rece pe ceafa. Isi dorea sa fi avut cu el macar o sticla cu bautura, insa in acelasi timp se gandea ca prefera sa fie treaz si constient cand il va judeca si il va gasi vinovat pentru ultima data.
Se apleca si puse arma pe trotuar. Era prietenul cel mai fidel, singurul prieten pe care il mai avea. Se uita la tragaci cu frica, insa cu cat il privea mai mult cu atat crestea in el dorinta nebuna de a pune punct povestii. Nu mai putea sta pe loc, ar fi vrut sa alerge, sa urle, sa rada in hohote, sa isi zgarie mainile, sa isi smulga parul din cap. De ar fi trecut mai repede ora aceea!
Era a doua oara cand euforia isi facea loc. Stia ca urma sa redevina calm, rece si calculat. Stia ca pana la urma isi va numara cu exactitate pasii pana in fata lui, si ca va ridica pistolul cu o mana sigura si dreapta. Visase de atatea ori momentul incat cand isi amintea privirea ii devenea sticloasa si buzele ii inghetau intr-un rictus cadaveric. Simtea cum in vene ii pulsa ura, si cum pulsu i se accelera cu nerabdare, pentru ca mai apoi sa se linsiteasca. Si tot ce ar mai fi putut zice acum ar fi fost un hohot de ras. Simtea ca deja castigase.
Se gandea ce ii putea trece lui acum prin minte. Era exaltat numai la gandul ca el nici nu banuia ce il asteapta, ca nu stia ca in seara asta cand se uitase la luna va fi ultima data cand o va vedea. Simtea ca asta era victoria lui cea mai mare: ca ii va sfarsi viata in momentul ales de el insusi. Il innebunea de placere puterea. Se intreba de ce nu facuse gestul mai devreme. In momentele in care se simtea Dumnezeu isi imagina cati alti oameni ar fi ucis, cat de puternic l-ar fi facut asta. Dar acum trebuia sa termine cu el, tremura de nerabdarea de a-i dovedi suprematia lui.
Se uita la ceas intr-un gest mecanic. Mai erau 15 minute. Lua arma de jos, o intoarse pe ambele parti, o stranse intre degete. Cat de bine ii stia deja formele! O cunostea mai bine ca pe orice femeie pe care o atinsese. Nu isi putea lua privirea de la teava de pe care urma sa porneasca sentinta lui. Ii pareau rau ca o murdarea cu transpiratia lui de om, si se ura pentru ca nu isi putea controla reactiile. Ar fi vrut sa raman rece si indiferent, sa fie un judecator perfect. Sudoarea rece de pe spate il mentinea perfect lucid, nu il mai lasa sa alunece spre starea de euforie.
Se aseza cu spatele razmat de un copac. Ii simtea pasii, ii simtea apropierea, si era mai sigur ca intotdeauna ca asta e ceea ce trebuie sa faca. Il auzea venind. Se indrepta, isi lasa bratul sa ii atarne moale pe langa corp; isi incorda privirea si prin intuneric il vazu sosind. Incepu sa isi numere pasii, si bucuria din el crestea, caci cu fiecare pas al lui si el facea unul, de doua ori mai aproape unul de altul, de doua ori mai aproape de sfarsit. Se opri si il lasa doar pe el sa paseasca pe ultimii 50 de metri. Nu il vazuse, nu ii vazuse sticlirea din ochi, nu ii vedea inclestarea mainii.
Secundele treceau mai incet ca oricand; inspira adanc si simti durerea din piept cand inghiti aerul rece. Era perfect lucid. Stia ce are de facut si incordarea ii ascutea simturile.
Cand il vazu schita doar o urma de surpriza, iar apoi o teama amestecata cu nervozitatea i se putu citi pe chip in timp ce incetinea. Se opri la zece pasi de el. Vru sa il intrebe ce facea acolo, insa in acel moment vazu cum bratul se ridica, vazu arma si incremeni. Nu intelegea de ce si nu intelgea cum. Vroia sa fuga, insa stia ca e prea tarziu. Vroia sa strige, insa stia ca nu ar mai fi apucat. Incerca sa il intrebe din priviri de ce, insa tot ce vedea era un chip schimonosit, un zambet crud, o privire plina de ura, si o intreaga fiinta contorsionata de tensiune. Isi dorea in acelasi timp sa se termine repede, sa nu il doara, si sa nu fi fost acolo, isi spunea ca e doar un vis, ca se va trezi curand, insa stia prea bine ca totul era real.
Un pocnet scurt si reculul il elibera din incordare. Un pocnet scurt si corpul lui cazu pe trotuar, viata zbatandu-se ritmic in spasme, pieptul lui incercand disperat sa se mai ridice in rasuflari, ochii lui implorand stelele,o lacrima scurgandu-se incet, o soapta stingadu-se. Liniste. Asta era tot ce ramasese. Simtea mirosul de praf de pusca amarui amestecat cu un iz strident de transpiratie si un miros dulceag, lipicios de sange. Un miros cald care ii incalzea trupul in aerul rece al noptii. Simtea nemiscarea. Ochii i se golira. Buzele ii erau uscate. Privea la corpul de pe jos, la cat de neinsemnat era acum si izbucni intr-un hohot nebun de ras. Se uita in ochii lui goliti si ar fi vrut sa cada in genunchi sa ii sfasie carnea, sa il vada ca un animal rapus de el, pradatorul care invinsese in cele din urma prada.
Atat ramasese din el: un animal. O bruta. Glontul lua cu el doua fiinte. Nu mai era nimic uman in el. Era doar nebunie, agonie, extaz. Si totul fusese atat de usor. Odata cu ura din el disparusera si orice alta traire. Era rece, era lipsit de orice gand. Doar hohotele, racnetele de victorie.
Arunca arma pe jos, langa corp, iar bufnitura ii suna ca si cea de pe urma lovitura a unui ciocan de judecator. Pleca de langa el cu un pas hotarat, calculat, rece. Pleca de langa el un animal.

5 martie

-Si te-as fi iubit. Numai ca prea multe am uitat de cand nu am mai vazut in ochii tai doar ochii mei. Te-as fi iertat. Numai ca nimic nu se pierde mai usor decat increderea, si nimic nu vine mai usor ca nepasarea. Ma uit la tine si nu esti tu. Te-ai pierdut de mine si de noi de prea multa vreme. Ma uit la tine si tot ce vad sunt doua maini, doi ochi caprui, si buzele tale, straine, reci si fara sens. Iti vad lacrimile si singurul lucru care ma doare e ca nu sunt pentru mine. Dar poate ca e mai bine sa fie ale tale. Te-ai stins incet la pieptul meu. Te-am tinut in brate pana cand ai vrut sa fugi. Si te-am lasat. Te-ai dus si nu ai mai stiut sa te intorci, desi o vreme am tinut mainile intinse. Tin minte cum ma uitam in ochii tai, cate imi promiteai si cum stiam ca nu ai cum sa stii ce spui, ca esti doar un copil care nu stie sa promita si sa ceara. Si acum ce mai poti sa spui? Ca nu stiai ce faci. Credeai ca totul e un joc, iar cand cartile s-au imprastiat pe masa si noi am intors cu fata in sus cele ce le tineam in maini ti-ai dat seama ca nu era jocul in care sa fi riscat totul pe o carte. Si te-as fi iubit. Nu, nu spune ca tu chiar m-ai iubit. Nu stii ce e aia, stii doar ce inseamna sa vrei sa iubesti. E vina mea. Te-am tinut langa mine cand stiam ca ai sa pleci, cand stiam ca nu esti tu cea care sa nu le arate lor ce e al nostru. Imi amintesc de prima zi cand pe buzele tale radea altcineva. Imi ranjea zambetul lui, si parca in fiecare cuta ii vedea cum se infrupta coltii lui. Nu stiai nici macar cat de usor ochii tai pot sa priveasca dincolo de mine, cum indoiala isi facea loc in ei. Stiu ca plangi. Stiu ca acum crezi cu adevarat ca ma iubesti. Nu te mai gandi la asta, ai jucat frumos cat ai stiut cum. A fost prea repede sa iti traiesti acum visul. Aripile tale sunt tot acolo. Nu ti le iau eu. Nimeni nu le poate lua. Doar sa ai grija sa nu uiti de ele, caci de cate ori le porti nedemna prin noroi le ingreunezi zborul. As vrea sa pot pleca de langa tine fara sa imi las aici in fata ta jumatate din cel care sunt. Ramane al tau. Mereu a fost, doar ca nu ai stiut ce tii in palme. Si cat de mirata te uitai in ochii mei!? Si cat de repede ai prins sufletul meu intre mainile voastre. Nu, nu iti cere iertarea. Nu am ce sa iert, nu e nimic meschin in vina ta. Insa acum, acum e mult prea tarziu. Suntem doi, doi straini care isi despart drumul. As fi putut sa te iubesc. Si mi-e atat de greu sa nu te strivesc la pieptul meu. Sa simt durerea stransa in brate. Degeaba imi cauti ochii cu disperare. La tine ma uit si nici macar nu ii mai vezi. Ai stiut de la inceput ca doar pentru tine straluceau si tu singura le-ai stins lumina. Iti vezi chipul ars in ei. Iar pe buzele mele nu mai simti decat nisipul. Marea de mult s-a stins. Te-as fi putut iubi. Doar sa ma fi iubit si tu.

Leapsa

O leapsa care mai mult am furat-o decat am primit-o. Bineinteles am furat-o cu acordul tacit al proprietarului :). De la mine mai departe poate sa o ia oricine cui ii straneste interes. :)

SUNT: inca, si banuiesc ca voi fi mereu, un copil.
AS VREA: sa stau o perioada mai lunga in Anglia, sa gasesc mereu provocari profesionale, sa simt macar odata cu adevarat iubire, sa imi pastrez mereu prietenii.
PASTREZ: multe lucruri care imi amintesc de cine am fost.
MI-AS FI DORIT: sa devin doctor.
NU IMI PLACE: excesul de par:), prostia si falsitatea si rautatea intentionata.
MA TEM: de moarte, ca nu voi realiza nimic profesional, de singuratate, de paianjeni, sa nu devin vreodata vulgara si lipsita de feminitate.
AUD: foarte bine, mult prea multe cuvinte goale.
IMI PARE RAU: Ca nu stiu schia si patina, ca nu am mai facut baschet, ca uneori sunt stangace si singuratica.
IMI PLAC: vacutele, pantofii, zapada, bujorii, oamenii cu care pot fi deschisa si sincera fara sa ma judece, orasele in care te simti undeva intre strain si localnic, in care descoperi si altceva decat aspectul turistic.
NU SUNT: perfecta, proasta, inculta, pesimista(sunt chiar surprinzator de optimista), inca cum mi-as dori sa fiu.
DANSEZ: cand simt ca stare pe care o am nu o pot exprima altfel, cand vreau sa evadez si am nevoie de energie, cand ma simt feminina.
NICIODATA: nu voi stii tot ce as vrea sa stiu, nu voi renunta sa visez, nu ii voi uita pe cei datorita sau din cauza carora am devenit cea care sunt.
RAR: ma supar cu adevarat, renunt din prima.
PLANG: de multe ori la filme, cand recitesc anumite pasaje din carti, cateodata din nesiguranta, cateodata pentru ca nu ma pot depasi pe mine insami.
NU SUNT INTOTDEAUNA: sigura pe mine, frumoasa, amuzanta.
NU IMI PLACE DE MINE: cand ma tem.
SUNT CONFUZA: cand ar trebui sa stiu cine minte.
AM NEVOIE: de dragoste, de caldura, de un genunchi nou :), de oameni cu care sa pot vorbi, sa pot scrie.
AR TREBUI: sa citesc mai mult, sa fiu putin mai consecventa si mai motivata.

-

Mi-e frica.Mi-e frica sa mai sper,sa mai cred ca pot sa zbor, ca intr-o zi voi zbura. MI-e frica ca nu voi avea niciodata aripi, desi stiu atat de bine cat de frumos as putea zbura.Mi-e frica ca nu merit ceea ce imi doresc. Mi-e frica ca am avut totul, ca as fi putut avea orice si nu am vazut asta. Mi-e teama de o a doua sansa. Mi-e teama ca nu voi mai avea niciodata sansa.Mi-e frica pentru ca stiu ce vreau si nu voi gasi niciodata ce caut.Mi-e frica ca as putea atat de multe si voi gasi atat de putine. Mi-e teama ca visez prea mult pentru un singur om, ca am in vise prea multe culori pentru o singura viata. Mi-e frica de singuratate. Mi-e frica de o vesnica intrebare. Mi-e frica sa aflu de ce nu mai vorbim. Mi-e teama ca ai vazut si te-ai speriat, ca ai vazut prea mult pentru o inima. Mi-e teama sa alunec in gol, sa nu ratacesc tot ce am in atatea zile goi. Mi-e teama ca am cerut deja prea mult si nu am stiut ca trebuie sa dau inapoi de doua ori mai mult. Mi-e teama ca vor ramane in mine prea multe cuvinte nespuse. Mi-e frica sa spun vreo-data te iubesc,de momentul in care il voi simti.Mi-e frica sa nu pierd totul pentru un ideal.

Am obosit. Am obosit sa caut si sa nu vad nimic in jur. Am obosit sa lupt pentru mai mult, pentru mai bine. Am obosit sa tin cu dintii de ce am. Am obosit sa cred. Am obosit sa ma uit in jur si sa vad atatea chipuri goi, atatea chipuri fericite, atata superficialitate, mult prea multe lacrimi. Am obosit sa visez doar pentru unul. Am obosit sa imi apari de atatea ori in vise. Am obosit sa zambesc pentru alti ochi. Am obosit sa caut in mine puterea. Am obosit sa ma scund. Am obosit sa joc un joc fara reguli si fara castigatori.Am obosit sa calc pe pamant moale.Am obosit sa renunt la vise ca altii sa si le poata trai. Am obosit sa ridic vise din noroi, sa scutur sperante de praf.

As vrea o sansa.As vrea sa simt ce poti cu adevarat. As vrea sa fiu sigura ca la un moment dat visele vor fi reale. As vrea sa stiu ca si tu te temi. As vrea sa stiu ca poti sa vezi. As vrea sa stiu ca la un moment dat voi gasi o mana calda alaturi. As vrea sa stiu ca va fi bine. As vrea sa pot lua cu mine toate visele. As vrea sa pot dormi noptile fara sa regret zilele. As vrea sa pot mai mult. As vrea sa te vad ca traiesti. As vrea sa traiesc cu adevarat. As vrea sa simt ca sufletul ma doare de prea multa fericire. As vrea sa pot sa las totul in urma pentru tine, fara nici un regret. As vrea sa ma uit in ochii tai si sa vad totul, sa vad siguranta in ei. As vrea sa pot sa urc muntii in bratele tale. As vrea sa pot dansa fara sa ating pamantul. As vrea sa pot folosi cuvinte pentru tot ceea ce simt. As vrea sa intelegi fara nici o vorba. As vrea sa pot sa imi incred tristetea in cineva. As vrea sa am aproape oameni care sa asculte. As vrea sa nu mai fie ploaie. As vrea sa fie caldura in jurul meu. As vrea sa merite totul. As vrea sa faca sa merite fiecare clipa. As vrea sa nu regret nimic, sa nu irosesc o viata.

As vrea sa nu ma tem, sa nu obosesc.

Un vis

Il iubea. Poate pentru prima data simtea ce inseamna intr-adevar sa iubesti pe cineva. Nu era doar fericirea si visele. Era mai mult incredere si forta. O iubea. Stia din felul cum ii zambea, cu atat de mult calm si siguranta.
Era bolnav. Ea a inteles tarziu ca era cu adevarat bolnav, ca nu era ceva trecator. In ciuda linistii dintre ei a inceput incet,incet sa simta o disperare cumplita. Simtea cum se rupe ceva in ea, simtea cum neputinta de a face ceva si de a fi inteles prea tarziu ceea ce se contura in fata ei, in fata lor, o innebunea. Se ura pentru ca atunci cand se gandea la el, cand il vedea, cand il avea in brate nu mai putea simti pentru el iubire, ci doar o disperare cumplita.
El stia. Stia si ce avea sa urmeze, stia ca drumul lor pe care cu atata grija si-l construisera avea sa se sfarseasca mai curand decat ar fi vrut. Mult mai curand. Si cu toate acestea dragostea lui era la fel de calda, de sigura pe sine. Zambetul lui era acelasi, desi durerea din el crestea cand o vedea chinuita de neputinta si strigand dupa dreptate. Ii zambea la fel.
Il vedea zambind la fel ca intotdeauna. Si nu putea intelege resemnarea din el.Nu vroia sa incerce sa se obisnuiasca cu gandul, nu vroia sa fie nevoita sa accepte,amana momentul in care prin acceptarea ei totul ar fi devenit mult mai real.
Nu stia cum sa o faca sa inteleaga ca in el nu era doar resemnare, era acceptare, era un mod de a privi in fata boala, de a o invinge cu capul sus.
Nu intelegea cum putea sa fie atat de calm.Era in el si in jurul lui atata calm si liniste. Era in el o putere mult mai mare decat ar fi crezut ca poate avea un om.Avea senzatia ca el renuntase de mult la lupta si asta o infuria si mai tare. Cu timpul furia ei s-a transformat intr-o tristete crunta, intr-o durere prepetua pe masura ce stia ca sfarsitul e tot mai aproape. Cu toate astea a ramas langa el, desi simtea o distanta, o linie care o impiedica sa fie cu adevarat aproape de el. El o iubea in continuare ca si inainte si nici o clipa nu o lasa sa vada ca boala il chinuia. Tarziu, mult mai tarziu a reusit sa ajunga la o stare de liniste si ea. Numai ca din aceasta cauza nu mai putea fi la fel de aproape de el. Cand il vedea nu se putea sa ii zambeasca si stia ca asta il durea mai tare decat boala.
Au venit intr-o dimneata sa ii spuna ca sfarsitul e aproape. L-a vazut. Era cu ei. Era pentru prima data cand se citea pe el boala si lupta. Nu disparuse din el mandria, puterea si linistea, insa pe chip i se citea oboseala; zambetul lui spunea totul: era o impacare cu viata, cu sfarsitul, era un zambet care nu mai era al lor, era zambetul lui si al sortii sale. Cand i-a vazut ochii si a realizat ca in ei ramasese acelasi zambet plin de viata, plin de iubire pentru ea, a simtit cum toata durerea din ea se transforma in liniste. Era linistita, nu se mai lupta cu boala lui, pentru ca vazuse ca boala nu i-l luase de langa ea, era tot acelasi.
L-a luat de mana.Si desi mana lui nu mai era aceasi, era o mana slabita care nu mai asculta de ei, nu s-a speriat. Mergeau incet unul langa altul fara sa isi spuna nimic. Se uita in ochii lui si cand vedea atata lumina in ei simtea ca nu are de ce sa se teama. Au urcat pe un deal. Erau doar ei, iarba si cerul. S-au intins unul lanaga altul. Ii asculta respiratia linistita, fara nici o zbatere in ea. L-a prins incet de mana, iar el nu s-a mai uitat la ea. Stateau in liniste, nu isi spuneau nimic, caci nimic nu mai avea rost sa fie spus. El stia ca ea este langa el, ca este acolo pentru el desi in adancul ei se temea si lacrimile si durerea incepusera sa isi croiasca drumul. Ea stia ca va avea mereu mana lui in mana ei si ca el nu se temea, era linistita pentru ca stia ca el nu sufera, nu se zbate si cedeaza intr-o lupta pe care el o castigase deja. Era mandra de el, de cata liniste era in el si in jurul lui, era mandra de puterea lui. Priveau cerul. La un moment dat el a inchis ochii pentru ca ea sa nu vada cum lumina lor se stingea incet. Ea s-a ridicat, l-a ascultat respirand din ce in ce mai incet. S-a mai uitat o data in jurul lor, la lumea ce se deschidea in fata lor, la cerul care ii inchidea ochii, la seninul care astepta sa fure lumina din el, a mai asteptat o secunda, o ultima secunda de speranta, de nevoia de a crede ca iubirea lor nu avea cum sa moara acolo, s-a aplecat si l-a sarutat. A simtit o ultima zvacnire de viata si apoi linistea. Se terminase totul. Fusese acolo, langa el, doar ei doi, si nu lasase moartea sa ii fure ultima suflare. Era a ei, era a lor.

Mi-e frig.

Mi-e frig. Si te-am cautat. Poate de prea mult ori in prea multi oameni care nu aveau nimic din tine. Te-am visat, sa stii. Si tot nu erai tu. Erau prea multe cuvinte in vis ca sa fi fost tu. Cu tine nu poate fi decat liniste. Te-am ascuns. Te-am ascuns de atatea ori pana te-am pierdut. Am uitat ca nu stii drumul, si te-am lasat singur. Am uitat sa las lumina aprinsa, sa imi citesti in umbra calea. Mi-e frig. Te-as fi gasit. Numai sa fi stiut ce caut. As fi vazut toata lumea si apoi te-as fi ales dintre toti. Asa am ramas cu toata lumea in brate. Ti-am vorbit. Poate prea incet, desi am auzit in toate colturile caselor ecoul meu. Am scris cuvinte multe, si poate de cele mai multe ori goale, caci doar in cateva dintre ele ai pus inteles. Ti-am simtit aroma. Tare, de cafea. Rece, zapada necalcata de nici un om. Cruda, crivat ce a batut prea multe varfuri de munti. Calda, piele ta. Te-as fi atins. Daca nu mi-as fi ars mainile in palmele altora. Nu era pielea ta panza pentru sangele din varfurile degetelor mele. Trebuia sa il spal in lacrimile altora intai. Mi-e frig. Te-am privit. Insa ochii mei erau prea goi sa te poata imbraca. Sa iti poata desena un zambet si o lacrima.Te-am auzit. Erai in toate, si nimic nu era tu. Era cantec si era ceea ce batea inima mea. Era mereu, si nimeni nu auzea. In toate vocile nu e nimic din vocea ta. Ti-am sarutat pielea. Mi-a ars buzele. Mi-a incrustat in fiecare rasuflare tremurul indraznelii lor. In fiecare sarut al altcuiva ma ardea, ma invinovatea cladura ta. Te-as fi ales. Dintre toate marile in tine m-as fi ascuns. Dintre toti muntii in tine mi-as fi gasit srpijin. De orice ploaie sub tine m-as fi ferit. Mi-e frig. Si inca nu esti in niciunul. Si pielea mea inca mai freamata dupa mana ta. Mi-e frig de tine. Mi-e frig in tine. Mi-e frig cu tine. Mi-e frig fara tine. Mi-e frig. Si te-am cautat.