Am luat o foaie alba.

Am luat o foaie alba de hartie si-am umplut-o de cuvinte. Cuvinte reci, calde, cuvinte goale, straine, cuvinte vechi. Am umplut-o de speranta si vise, de noptile nedormite, de zilele reci de martie. Am incarcat-o cu stele, cu nori grei si fulgere, cu culori si griuri.
Dupa fiecare rand am pus un punct. Si-o mana de lalele. Si cativa fluturi. Poate cateodata si cate un zambet. In mod sigur vre-o doua, trei lacrimi. Am pus si urma degetelor testament.
Fiecare alineat s-a deschis cu vantul, cateva urme de nisip si spuma valurilor. Doua momente de suspans, o clipa de nehotarare si un pas de avant. Cateodata cu o litera mare zgariata cu coaja de copac, alteori cu litere mici din margele colorate lipite cu lipici.
Unele cuvinte le-am subliniat cu ganduri, altele le-am sters cu uitare. Unele le-am ingrosat cu vise si le-am scris mai mare sa le vad din zbor.
Cateva spatii au ramas goale cu urme de talpi ude pe covor.
In cate un colt se vad urme de aripi si zgarieturi de crengi batute de vant.
Am scris repede. Am oprit timpul si am scris marunt din suflet. Am copiat sunete in cerneala si am scrijelit imagini cu buzele.
Am luat o foaie alba. Si am umplut-o de cuvinte. De inteles. Am luat o foaie alba si scriind a devenit prea grea.

Doi copii

Mi-e dor de povestile cu copii. Cu doi copii care se tineau de mana si jucau in mainile lor toata lumea. Cu doi copii care erau print si printesa in universul castanului lor, care aveau imparatia marii rosii si regatul muntelui de gheata. Doi copii care isi impleteau visele si radeau unul altuia fara sa se gandeasca la maine. Mi-e dor de doi copii pentru care nisipul intre degetele picioarelor era o lectie de inceput de zi. Erau doi copii care in fiecare seara adormeau cu apusul in gene si in fiecare dimineata isi gaseau rasaritul unul in ochii celuilalt. O printesa rabdatoare care astepta pe mal pana cand printul isi gasea pasii pe marea rosie, un print care putea sa stea in varful muntelui de gheata pana cand printesa lui isi curata aripile de praf si invata sa zboare din nou.Mi-e dor sa ii aud zambind, sa le vad pasii dezordonati pe nisip si degetele jucandu-se cu stelele. Mi-e dor sa il vad soptindu-i povesti cu castele mari, cu speranta si fericire. Mi-e dor sa ii aud mana mangaindu-i parul si vuietul marii desprinzandu-i-se de pe frunte.
Undeva pe drum s-au ratacit copii. Au plecat tinandu-se de mana pana intr-o dimineata cand si-au dat seama ca erau fiecare singur. Si s-au uitat in jurul lor si totul disparuse. In loc de marea rosie era furia oamenilor, in loc de muntele lor de gheata era un vant aprig. In loc de nisip in gene li se agatase dorul si neputinta de a distinge apusul de rasarit. Aripile i se rupsesera, iar mantia lui de print era acum doar o haina gri prea grea pe umerii lui. Si totusi ea isi tragea aripile prin noroi spre vuietul valurilor unde stia ca le va putea spala. Si urmele pasilor lui zdrobeau florile sub greutatea mantiei care o curata cu fiecare strop de roua.
Mi-e dor sa ii aud razand tinandu-se de mana. Mi-e dor sa vad castelul lor din castan. Mi-e dor de doi copii care puteau sa zboare, si sa zambeasca, si sa deseneze cu stele. Mi-e dor de povestile cu doi copii care puteau sa creada.