Mai era mai putin de o ora pana cand vor fi fata in fata. El cu arma in mana. Mai putin de o ora pana cand va sfarsi odata pentru totdeauna povestea asta. Prea mult asteptase sa plece singur, sa nu mai trebuiasca sa vada in el propriul lui esec.
O tinea strans intre palme, iar metalul incepuse sa se incalzeasca si devenea umed si lipicios. Incetul cu incetul incepea sa faca parte din mainile lui. Se uita la el si sesiza ca mainile nu ii tremurau deloc. Simtea ca ii arde fata si cum transpiratia ii picura rece pe ceafa. Isi dorea sa fi avut cu el macar o sticla cu bautura, insa in acelasi timp se gandea ca prefera sa fie treaz si constient cand il va judeca si il va gasi vinovat pentru ultima data.
Se apleca si puse arma pe trotuar. Era prietenul cel mai fidel, singurul prieten pe care il mai avea. Se uita la tragaci cu frica, insa cu cat il privea mai mult cu atat crestea in el dorinta nebuna de a pune punct povestii. Nu mai putea sta pe loc, ar fi vrut sa alerge, sa urle, sa rada in hohote, sa isi zgarie mainile, sa isi smulga parul din cap. De ar fi trecut mai repede ora aceea!
Era a doua oara cand euforia isi facea loc. Stia ca urma sa redevina calm, rece si calculat. Stia ca pana la urma isi va numara cu exactitate pasii pana in fata lui, si ca va ridica pistolul cu o mana sigura si dreapta. Visase de atatea ori momentul incat cand isi amintea privirea ii devenea sticloasa si buzele ii inghetau intr-un rictus cadaveric. Simtea cum in vene ii pulsa ura, si cum pulsu i se accelera cu nerabdare, pentru ca mai apoi sa se linsiteasca. Si tot ce ar mai fi putut zice acum ar fi fost un hohot de ras. Simtea ca deja castigase.
Se gandea ce ii putea trece lui acum prin minte. Era exaltat numai la gandul ca el nici nu banuia ce il asteapta, ca nu stia ca in seara asta cand se uitase la luna va fi ultima data cand o va vedea. Simtea ca asta era victoria lui cea mai mare: ca ii va sfarsi viata in momentul ales de el insusi. Il innebunea de placere puterea. Se intreba de ce nu facuse gestul mai devreme. In momentele in care se simtea Dumnezeu isi imagina cati alti oameni ar fi ucis, cat de puternic l-ar fi facut asta. Dar acum trebuia sa termine cu el, tremura de nerabdarea de a-i dovedi suprematia lui.
Se uita la ceas intr-un gest mecanic. Mai erau 15 minute. Lua arma de jos, o intoarse pe ambele parti, o stranse intre degete. Cat de bine ii stia deja formele! O cunostea mai bine ca pe orice femeie pe care o atinsese. Nu isi putea lua privirea de la teava de pe care urma sa porneasca sentinta lui. Ii pareau rau ca o murdarea cu transpiratia lui de om, si se ura pentru ca nu isi putea controla reactiile. Ar fi vrut sa raman rece si indiferent, sa fie un judecator perfect. Sudoarea rece de pe spate il mentinea perfect lucid, nu il mai lasa sa alunece spre starea de euforie.
Se aseza cu spatele razmat de un copac. Ii simtea pasii, ii simtea apropierea, si era mai sigur ca intotdeauna ca asta e ceea ce trebuie sa faca. Il auzea venind. Se indrepta, isi lasa bratul sa ii atarne moale pe langa corp; isi incorda privirea si prin intuneric il vazu sosind. Incepu sa isi numere pasii, si bucuria din el crestea, caci cu fiecare pas al lui si el facea unul, de doua ori mai aproape unul de altul, de doua ori mai aproape de sfarsit. Se opri si il lasa doar pe el sa paseasca pe ultimii 50 de metri. Nu il vazuse, nu ii vazuse sticlirea din ochi, nu ii vedea inclestarea mainii.
Secundele treceau mai incet ca oricand; inspira adanc si simti durerea din piept cand inghiti aerul rece. Era perfect lucid. Stia ce are de facut si incordarea ii ascutea simturile.
Cand il vazu schita doar o urma de surpriza, iar apoi o teama amestecata cu nervozitatea i se putu citi pe chip in timp ce incetinea. Se opri la zece pasi de el. Vru sa il intrebe ce facea acolo, insa in acel moment vazu cum bratul se ridica, vazu arma si incremeni. Nu intelegea de ce si nu intelgea cum. Vroia sa fuga, insa stia ca e prea tarziu. Vroia sa strige, insa stia ca nu ar mai fi apucat. Incerca sa il intrebe din priviri de ce, insa tot ce vedea era un chip schimonosit, un zambet crud, o privire plina de ura, si o intreaga fiinta contorsionata de tensiune. Isi dorea in acelasi timp sa se termine repede, sa nu il doara, si sa nu fi fost acolo, isi spunea ca e doar un vis, ca se va trezi curand, insa stia prea bine ca totul era real.
Un pocnet scurt si reculul il elibera din incordare. Un pocnet scurt si corpul lui cazu pe trotuar, viata zbatandu-se ritmic in spasme, pieptul lui incercand disperat sa se mai ridice in rasuflari, ochii lui implorand stelele,o lacrima scurgandu-se incet, o soapta stingadu-se. Liniste. Asta era tot ce ramasese. Simtea mirosul de praf de pusca amarui amestecat cu un iz strident de transpiratie si un miros dulceag, lipicios de sange. Un miros cald care ii incalzea trupul in aerul rece al noptii. Simtea nemiscarea. Ochii i se golira. Buzele ii erau uscate. Privea la corpul de pe jos, la cat de neinsemnat era acum si izbucni intr-un hohot nebun de ras. Se uita in ochii lui goliti si ar fi vrut sa cada in genunchi sa ii sfasie carnea, sa il vada ca un animal rapus de el, pradatorul care invinsese in cele din urma prada.
Atat ramasese din el: un animal. O bruta. Glontul lua cu el doua fiinte. Nu mai era nimic uman in el. Era doar nebunie, agonie, extaz. Si totul fusese atat de usor. Odata cu ura din el disparusera si orice alta traire. Era rece, era lipsit de orice gand. Doar hohotele, racnetele de victorie.
Arunca arma pe jos, langa corp, iar bufnitura ii suna ca si cea de pe urma lovitura a unui ciocan de judecator. Pleca de langa el cu un pas hotarat, calculat, rece. Pleca de langa el un animal.
