Bruta

Mai era mai putin de o ora pana cand vor fi fata in fata. El cu arma in mana. Mai putin de o ora pana cand va sfarsi odata pentru totdeauna povestea asta. Prea mult asteptase sa plece singur, sa nu mai trebuiasca sa vada in el propriul lui esec.
O tinea strans intre palme, iar metalul incepuse sa se incalzeasca si devenea umed si lipicios. Incetul cu incetul incepea sa faca parte din mainile lui. Se uita la el si sesiza ca mainile nu ii tremurau deloc. Simtea ca ii arde fata si cum transpiratia ii picura rece pe ceafa. Isi dorea sa fi avut cu el macar o sticla cu bautura, insa in acelasi timp se gandea ca prefera sa fie treaz si constient cand il va judeca si il va gasi vinovat pentru ultima data.
Se apleca si puse arma pe trotuar. Era prietenul cel mai fidel, singurul prieten pe care il mai avea. Se uita la tragaci cu frica, insa cu cat il privea mai mult cu atat crestea in el dorinta nebuna de a pune punct povestii. Nu mai putea sta pe loc, ar fi vrut sa alerge, sa urle, sa rada in hohote, sa isi zgarie mainile, sa isi smulga parul din cap. De ar fi trecut mai repede ora aceea!
Era a doua oara cand euforia isi facea loc. Stia ca urma sa redevina calm, rece si calculat. Stia ca pana la urma isi va numara cu exactitate pasii pana in fata lui, si ca va ridica pistolul cu o mana sigura si dreapta. Visase de atatea ori momentul incat cand isi amintea privirea ii devenea sticloasa si buzele ii inghetau intr-un rictus cadaveric. Simtea cum in vene ii pulsa ura, si cum pulsu i se accelera cu nerabdare, pentru ca mai apoi sa se linsiteasca. Si tot ce ar mai fi putut zice acum ar fi fost un hohot de ras. Simtea ca deja castigase.
Se gandea ce ii putea trece lui acum prin minte. Era exaltat numai la gandul ca el nici nu banuia ce il asteapta, ca nu stia ca in seara asta cand se uitase la luna va fi ultima data cand o va vedea. Simtea ca asta era victoria lui cea mai mare: ca ii va sfarsi viata in momentul ales de el insusi. Il innebunea de placere puterea. Se intreba de ce nu facuse gestul mai devreme. In momentele in care se simtea Dumnezeu isi imagina cati alti oameni ar fi ucis, cat de puternic l-ar fi facut asta. Dar acum trebuia sa termine cu el, tremura de nerabdarea de a-i dovedi suprematia lui.
Se uita la ceas intr-un gest mecanic. Mai erau 15 minute. Lua arma de jos, o intoarse pe ambele parti, o stranse intre degete. Cat de bine ii stia deja formele! O cunostea mai bine ca pe orice femeie pe care o atinsese. Nu isi putea lua privirea de la teava de pe care urma sa porneasca sentinta lui. Ii pareau rau ca o murdarea cu transpiratia lui de om, si se ura pentru ca nu isi putea controla reactiile. Ar fi vrut sa raman rece si indiferent, sa fie un judecator perfect. Sudoarea rece de pe spate il mentinea perfect lucid, nu il mai lasa sa alunece spre starea de euforie.
Se aseza cu spatele razmat de un copac. Ii simtea pasii, ii simtea apropierea, si era mai sigur ca intotdeauna ca asta e ceea ce trebuie sa faca. Il auzea venind. Se indrepta, isi lasa bratul sa ii atarne moale pe langa corp; isi incorda privirea si prin intuneric il vazu sosind. Incepu sa isi numere pasii, si bucuria din el crestea, caci cu fiecare pas al lui si el facea unul, de doua ori mai aproape unul de altul, de doua ori mai aproape de sfarsit. Se opri si il lasa doar pe el sa paseasca pe ultimii 50 de metri. Nu il vazuse, nu ii vazuse sticlirea din ochi, nu ii vedea inclestarea mainii.
Secundele treceau mai incet ca oricand; inspira adanc si simti durerea din piept cand inghiti aerul rece. Era perfect lucid. Stia ce are de facut si incordarea ii ascutea simturile.
Cand il vazu schita doar o urma de surpriza, iar apoi o teama amestecata cu nervozitatea i se putu citi pe chip in timp ce incetinea. Se opri la zece pasi de el. Vru sa il intrebe ce facea acolo, insa in acel moment vazu cum bratul se ridica, vazu arma si incremeni. Nu intelegea de ce si nu intelgea cum. Vroia sa fuga, insa stia ca e prea tarziu. Vroia sa strige, insa stia ca nu ar mai fi apucat. Incerca sa il intrebe din priviri de ce, insa tot ce vedea era un chip schimonosit, un zambet crud, o privire plina de ura, si o intreaga fiinta contorsionata de tensiune. Isi dorea in acelasi timp sa se termine repede, sa nu il doara, si sa nu fi fost acolo, isi spunea ca e doar un vis, ca se va trezi curand, insa stia prea bine ca totul era real.
Un pocnet scurt si reculul il elibera din incordare. Un pocnet scurt si corpul lui cazu pe trotuar, viata zbatandu-se ritmic in spasme, pieptul lui incercand disperat sa se mai ridice in rasuflari, ochii lui implorand stelele,o lacrima scurgandu-se incet, o soapta stingadu-se. Liniste. Asta era tot ce ramasese. Simtea mirosul de praf de pusca amarui amestecat cu un iz strident de transpiratie si un miros dulceag, lipicios de sange. Un miros cald care ii incalzea trupul in aerul rece al noptii. Simtea nemiscarea. Ochii i se golira. Buzele ii erau uscate. Privea la corpul de pe jos, la cat de neinsemnat era acum si izbucni intr-un hohot nebun de ras. Se uita in ochii lui goliti si ar fi vrut sa cada in genunchi sa ii sfasie carnea, sa il vada ca un animal rapus de el, pradatorul care invinsese in cele din urma prada.
Atat ramasese din el: un animal. O bruta. Glontul lua cu el doua fiinte. Nu mai era nimic uman in el. Era doar nebunie, agonie, extaz. Si totul fusese atat de usor. Odata cu ura din el disparusera si orice alta traire. Era rece, era lipsit de orice gand. Doar hohotele, racnetele de victorie.
Arunca arma pe jos, langa corp, iar bufnitura ii suna ca si cea de pe urma lovitura a unui ciocan de judecator. Pleca de langa el cu un pas hotarat, calculat, rece. Pleca de langa el un animal.

Un vis

Il iubea. Poate pentru prima data simtea ce inseamna intr-adevar sa iubesti pe cineva. Nu era doar fericirea si visele. Era mai mult incredere si forta. O iubea. Stia din felul cum ii zambea, cu atat de mult calm si siguranta.
Era bolnav. Ea a inteles tarziu ca era cu adevarat bolnav, ca nu era ceva trecator. In ciuda linistii dintre ei a inceput incet,incet sa simta o disperare cumplita. Simtea cum se rupe ceva in ea, simtea cum neputinta de a face ceva si de a fi inteles prea tarziu ceea ce se contura in fata ei, in fata lor, o innebunea. Se ura pentru ca atunci cand se gandea la el, cand il vedea, cand il avea in brate nu mai putea simti pentru el iubire, ci doar o disperare cumplita.
El stia. Stia si ce avea sa urmeze, stia ca drumul lor pe care cu atata grija si-l construisera avea sa se sfarseasca mai curand decat ar fi vrut. Mult mai curand. Si cu toate acestea dragostea lui era la fel de calda, de sigura pe sine. Zambetul lui era acelasi, desi durerea din el crestea cand o vedea chinuita de neputinta si strigand dupa dreptate. Ii zambea la fel.
Il vedea zambind la fel ca intotdeauna. Si nu putea intelege resemnarea din el.Nu vroia sa incerce sa se obisnuiasca cu gandul, nu vroia sa fie nevoita sa accepte,amana momentul in care prin acceptarea ei totul ar fi devenit mult mai real.
Nu stia cum sa o faca sa inteleaga ca in el nu era doar resemnare, era acceptare, era un mod de a privi in fata boala, de a o invinge cu capul sus.
Nu intelegea cum putea sa fie atat de calm.Era in el si in jurul lui atata calm si liniste. Era in el o putere mult mai mare decat ar fi crezut ca poate avea un om.Avea senzatia ca el renuntase de mult la lupta si asta o infuria si mai tare. Cu timpul furia ei s-a transformat intr-o tristete crunta, intr-o durere prepetua pe masura ce stia ca sfarsitul e tot mai aproape. Cu toate astea a ramas langa el, desi simtea o distanta, o linie care o impiedica sa fie cu adevarat aproape de el. El o iubea in continuare ca si inainte si nici o clipa nu o lasa sa vada ca boala il chinuia. Tarziu, mult mai tarziu a reusit sa ajunga la o stare de liniste si ea. Numai ca din aceasta cauza nu mai putea fi la fel de aproape de el. Cand il vedea nu se putea sa ii zambeasca si stia ca asta il durea mai tare decat boala.
Au venit intr-o dimneata sa ii spuna ca sfarsitul e aproape. L-a vazut. Era cu ei. Era pentru prima data cand se citea pe el boala si lupta. Nu disparuse din el mandria, puterea si linistea, insa pe chip i se citea oboseala; zambetul lui spunea totul: era o impacare cu viata, cu sfarsitul, era un zambet care nu mai era al lor, era zambetul lui si al sortii sale. Cand i-a vazut ochii si a realizat ca in ei ramasese acelasi zambet plin de viata, plin de iubire pentru ea, a simtit cum toata durerea din ea se transforma in liniste. Era linistita, nu se mai lupta cu boala lui, pentru ca vazuse ca boala nu i-l luase de langa ea, era tot acelasi.
L-a luat de mana.Si desi mana lui nu mai era aceasi, era o mana slabita care nu mai asculta de ei, nu s-a speriat. Mergeau incet unul langa altul fara sa isi spuna nimic. Se uita in ochii lui si cand vedea atata lumina in ei simtea ca nu are de ce sa se teama. Au urcat pe un deal. Erau doar ei, iarba si cerul. S-au intins unul lanaga altul. Ii asculta respiratia linistita, fara nici o zbatere in ea. L-a prins incet de mana, iar el nu s-a mai uitat la ea. Stateau in liniste, nu isi spuneau nimic, caci nimic nu mai avea rost sa fie spus. El stia ca ea este langa el, ca este acolo pentru el desi in adancul ei se temea si lacrimile si durerea incepusera sa isi croiasca drumul. Ea stia ca va avea mereu mana lui in mana ei si ca el nu se temea, era linistita pentru ca stia ca el nu sufera, nu se zbate si cedeaza intr-o lupta pe care el o castigase deja. Era mandra de el, de cata liniste era in el si in jurul lui, era mandra de puterea lui. Priveau cerul. La un moment dat el a inchis ochii pentru ca ea sa nu vada cum lumina lor se stingea incet. Ea s-a ridicat, l-a ascultat respirand din ce in ce mai incet. S-a mai uitat o data in jurul lor, la lumea ce se deschidea in fata lor, la cerul care ii inchidea ochii, la seninul care astepta sa fure lumina din el, a mai asteptat o secunda, o ultima secunda de speranta, de nevoia de a crede ca iubirea lor nu avea cum sa moara acolo, s-a aplecat si l-a sarutat. A simtit o ultima zvacnire de viata si apoi linistea. Se terminase totul. Fusese acolo, langa el, doar ei doi, si nu lasase moartea sa ii fure ultima suflare. Era a ei, era a lor.