-

Mi-e frica.Mi-e frica sa mai sper,sa mai cred ca pot sa zbor, ca intr-o zi voi zbura. MI-e frica ca nu voi avea niciodata aripi, desi stiu atat de bine cat de frumos as putea zbura.Mi-e frica ca nu merit ceea ce imi doresc. Mi-e frica ca am avut totul, ca as fi putut avea orice si nu am vazut asta. Mi-e teama de o a doua sansa. Mi-e teama ca nu voi mai avea niciodata sansa.Mi-e frica pentru ca stiu ce vreau si nu voi gasi niciodata ce caut.Mi-e frica ca as putea atat de multe si voi gasi atat de putine. Mi-e teama ca visez prea mult pentru un singur om, ca am in vise prea multe culori pentru o singura viata. Mi-e frica de singuratate. Mi-e frica de o vesnica intrebare. Mi-e frica sa aflu de ce nu mai vorbim. Mi-e teama ca ai vazut si te-ai speriat, ca ai vazut prea mult pentru o inima. Mi-e teama sa alunec in gol, sa nu ratacesc tot ce am in atatea zile goi. Mi-e teama ca am cerut deja prea mult si nu am stiut ca trebuie sa dau inapoi de doua ori mai mult. Mi-e teama ca vor ramane in mine prea multe cuvinte nespuse. Mi-e frica sa spun vreo-data te iubesc,de momentul in care il voi simti.Mi-e frica sa nu pierd totul pentru un ideal.

Am obosit. Am obosit sa caut si sa nu vad nimic in jur. Am obosit sa lupt pentru mai mult, pentru mai bine. Am obosit sa tin cu dintii de ce am. Am obosit sa cred. Am obosit sa ma uit in jur si sa vad atatea chipuri goi, atatea chipuri fericite, atata superficialitate, mult prea multe lacrimi. Am obosit sa visez doar pentru unul. Am obosit sa imi apari de atatea ori in vise. Am obosit sa zambesc pentru alti ochi. Am obosit sa caut in mine puterea. Am obosit sa ma scund. Am obosit sa joc un joc fara reguli si fara castigatori.Am obosit sa calc pe pamant moale.Am obosit sa renunt la vise ca altii sa si le poata trai. Am obosit sa ridic vise din noroi, sa scutur sperante de praf.

As vrea o sansa.As vrea sa simt ce poti cu adevarat. As vrea sa fiu sigura ca la un moment dat visele vor fi reale. As vrea sa stiu ca si tu te temi. As vrea sa stiu ca poti sa vezi. As vrea sa stiu ca la un moment dat voi gasi o mana calda alaturi. As vrea sa stiu ca va fi bine. As vrea sa pot lua cu mine toate visele. As vrea sa pot dormi noptile fara sa regret zilele. As vrea sa pot mai mult. As vrea sa te vad ca traiesti. As vrea sa traiesc cu adevarat. As vrea sa simt ca sufletul ma doare de prea multa fericire. As vrea sa pot sa las totul in urma pentru tine, fara nici un regret. As vrea sa ma uit in ochii tai si sa vad totul, sa vad siguranta in ei. As vrea sa pot sa urc muntii in bratele tale. As vrea sa pot dansa fara sa ating pamantul. As vrea sa pot folosi cuvinte pentru tot ceea ce simt. As vrea sa intelegi fara nici o vorba. As vrea sa pot sa imi incred tristetea in cineva. As vrea sa am aproape oameni care sa asculte. As vrea sa nu mai fie ploaie. As vrea sa fie caldura in jurul meu. As vrea sa merite totul. As vrea sa faca sa merite fiecare clipa. As vrea sa nu regret nimic, sa nu irosesc o viata.

As vrea sa nu ma tem, sa nu obosesc.

Un vis

Il iubea. Poate pentru prima data simtea ce inseamna intr-adevar sa iubesti pe cineva. Nu era doar fericirea si visele. Era mai mult incredere si forta. O iubea. Stia din felul cum ii zambea, cu atat de mult calm si siguranta.
Era bolnav. Ea a inteles tarziu ca era cu adevarat bolnav, ca nu era ceva trecator. In ciuda linistii dintre ei a inceput incet,incet sa simta o disperare cumplita. Simtea cum se rupe ceva in ea, simtea cum neputinta de a face ceva si de a fi inteles prea tarziu ceea ce se contura in fata ei, in fata lor, o innebunea. Se ura pentru ca atunci cand se gandea la el, cand il vedea, cand il avea in brate nu mai putea simti pentru el iubire, ci doar o disperare cumplita.
El stia. Stia si ce avea sa urmeze, stia ca drumul lor pe care cu atata grija si-l construisera avea sa se sfarseasca mai curand decat ar fi vrut. Mult mai curand. Si cu toate acestea dragostea lui era la fel de calda, de sigura pe sine. Zambetul lui era acelasi, desi durerea din el crestea cand o vedea chinuita de neputinta si strigand dupa dreptate. Ii zambea la fel.
Il vedea zambind la fel ca intotdeauna. Si nu putea intelege resemnarea din el.Nu vroia sa incerce sa se obisnuiasca cu gandul, nu vroia sa fie nevoita sa accepte,amana momentul in care prin acceptarea ei totul ar fi devenit mult mai real.
Nu stia cum sa o faca sa inteleaga ca in el nu era doar resemnare, era acceptare, era un mod de a privi in fata boala, de a o invinge cu capul sus.
Nu intelegea cum putea sa fie atat de calm.Era in el si in jurul lui atata calm si liniste. Era in el o putere mult mai mare decat ar fi crezut ca poate avea un om.Avea senzatia ca el renuntase de mult la lupta si asta o infuria si mai tare. Cu timpul furia ei s-a transformat intr-o tristete crunta, intr-o durere prepetua pe masura ce stia ca sfarsitul e tot mai aproape. Cu toate astea a ramas langa el, desi simtea o distanta, o linie care o impiedica sa fie cu adevarat aproape de el. El o iubea in continuare ca si inainte si nici o clipa nu o lasa sa vada ca boala il chinuia. Tarziu, mult mai tarziu a reusit sa ajunga la o stare de liniste si ea. Numai ca din aceasta cauza nu mai putea fi la fel de aproape de el. Cand il vedea nu se putea sa ii zambeasca si stia ca asta il durea mai tare decat boala.
Au venit intr-o dimneata sa ii spuna ca sfarsitul e aproape. L-a vazut. Era cu ei. Era pentru prima data cand se citea pe el boala si lupta. Nu disparuse din el mandria, puterea si linistea, insa pe chip i se citea oboseala; zambetul lui spunea totul: era o impacare cu viata, cu sfarsitul, era un zambet care nu mai era al lor, era zambetul lui si al sortii sale. Cand i-a vazut ochii si a realizat ca in ei ramasese acelasi zambet plin de viata, plin de iubire pentru ea, a simtit cum toata durerea din ea se transforma in liniste. Era linistita, nu se mai lupta cu boala lui, pentru ca vazuse ca boala nu i-l luase de langa ea, era tot acelasi.
L-a luat de mana.Si desi mana lui nu mai era aceasi, era o mana slabita care nu mai asculta de ei, nu s-a speriat. Mergeau incet unul langa altul fara sa isi spuna nimic. Se uita in ochii lui si cand vedea atata lumina in ei simtea ca nu are de ce sa se teama. Au urcat pe un deal. Erau doar ei, iarba si cerul. S-au intins unul lanaga altul. Ii asculta respiratia linistita, fara nici o zbatere in ea. L-a prins incet de mana, iar el nu s-a mai uitat la ea. Stateau in liniste, nu isi spuneau nimic, caci nimic nu mai avea rost sa fie spus. El stia ca ea este langa el, ca este acolo pentru el desi in adancul ei se temea si lacrimile si durerea incepusera sa isi croiasca drumul. Ea stia ca va avea mereu mana lui in mana ei si ca el nu se temea, era linistita pentru ca stia ca el nu sufera, nu se zbate si cedeaza intr-o lupta pe care el o castigase deja. Era mandra de el, de cata liniste era in el si in jurul lui, era mandra de puterea lui. Priveau cerul. La un moment dat el a inchis ochii pentru ca ea sa nu vada cum lumina lor se stingea incet. Ea s-a ridicat, l-a ascultat respirand din ce in ce mai incet. S-a mai uitat o data in jurul lor, la lumea ce se deschidea in fata lor, la cerul care ii inchidea ochii, la seninul care astepta sa fure lumina din el, a mai asteptat o secunda, o ultima secunda de speranta, de nevoia de a crede ca iubirea lor nu avea cum sa moara acolo, s-a aplecat si l-a sarutat. A simtit o ultima zvacnire de viata si apoi linistea. Se terminase totul. Fusese acolo, langa el, doar ei doi, si nu lasase moartea sa ii fure ultima suflare. Era a ei, era a lor.

Mi-e frig.

Mi-e frig. Si te-am cautat. Poate de prea mult ori in prea multi oameni care nu aveau nimic din tine. Te-am visat, sa stii. Si tot nu erai tu. Erau prea multe cuvinte in vis ca sa fi fost tu. Cu tine nu poate fi decat liniste. Te-am ascuns. Te-am ascuns de atatea ori pana te-am pierdut. Am uitat ca nu stii drumul, si te-am lasat singur. Am uitat sa las lumina aprinsa, sa imi citesti in umbra calea. Mi-e frig. Te-as fi gasit. Numai sa fi stiut ce caut. As fi vazut toata lumea si apoi te-as fi ales dintre toti. Asa am ramas cu toata lumea in brate. Ti-am vorbit. Poate prea incet, desi am auzit in toate colturile caselor ecoul meu. Am scris cuvinte multe, si poate de cele mai multe ori goale, caci doar in cateva dintre ele ai pus inteles. Ti-am simtit aroma. Tare, de cafea. Rece, zapada necalcata de nici un om. Cruda, crivat ce a batut prea multe varfuri de munti. Calda, piele ta. Te-as fi atins. Daca nu mi-as fi ars mainile in palmele altora. Nu era pielea ta panza pentru sangele din varfurile degetelor mele. Trebuia sa il spal in lacrimile altora intai. Mi-e frig. Te-am privit. Insa ochii mei erau prea goi sa te poata imbraca. Sa iti poata desena un zambet si o lacrima.Te-am auzit. Erai in toate, si nimic nu era tu. Era cantec si era ceea ce batea inima mea. Era mereu, si nimeni nu auzea. In toate vocile nu e nimic din vocea ta. Ti-am sarutat pielea. Mi-a ars buzele. Mi-a incrustat in fiecare rasuflare tremurul indraznelii lor. In fiecare sarut al altcuiva ma ardea, ma invinovatea cladura ta. Te-as fi ales. Dintre toate marile in tine m-as fi ascuns. Dintre toti muntii in tine mi-as fi gasit srpijin. De orice ploaie sub tine m-as fi ferit. Mi-e frig. Si inca nu esti in niciunul. Si pielea mea inca mai freamata dupa mana ta. Mi-e frig de tine. Mi-e frig in tine. Mi-e frig cu tine. Mi-e frig fara tine. Mi-e frig. Si te-am cautat.