Il iubea. Poate pentru prima data simtea ce inseamna intr-adevar sa iubesti pe cineva. Nu era doar fericirea si visele. Era mai mult incredere si forta. O iubea. Stia din felul cum ii zambea, cu atat de mult calm si siguranta.
Era bolnav. Ea a inteles tarziu ca era cu adevarat bolnav, ca nu era ceva trecator. In ciuda linistii dintre ei a inceput incet,incet sa simta o disperare cumplita. Simtea cum se rupe ceva in ea, simtea cum neputinta de a face ceva si de a fi inteles prea tarziu ceea ce se contura in fata ei, in fata lor, o innebunea. Se ura pentru ca atunci cand se gandea la el, cand il vedea, cand il avea in brate nu mai putea simti pentru el iubire, ci doar o disperare cumplita.
El stia. Stia si ce avea sa urmeze, stia ca drumul lor pe care cu atata grija si-l construisera avea sa se sfarseasca mai curand decat ar fi vrut. Mult mai curand. Si cu toate acestea dragostea lui era la fel de calda, de sigura pe sine. Zambetul lui era acelasi, desi durerea din el crestea cand o vedea chinuita de neputinta si strigand dupa dreptate. Ii zambea la fel.
Il vedea zambind la fel ca intotdeauna. Si nu putea intelege resemnarea din el.Nu vroia sa incerce sa se obisnuiasca cu gandul, nu vroia sa fie nevoita sa accepte,amana momentul in care prin acceptarea ei totul ar fi devenit mult mai real.
Nu stia cum sa o faca sa inteleaga ca in el nu era doar resemnare, era acceptare, era un mod de a privi in fata boala, de a o invinge cu capul sus.
Nu intelegea cum putea sa fie atat de calm.Era in el si in jurul lui atata calm si liniste. Era in el o putere mult mai mare decat ar fi crezut ca poate avea un om.Avea senzatia ca el renuntase de mult la lupta si asta o infuria si mai tare. Cu timpul furia ei s-a transformat intr-o tristete crunta, intr-o durere prepetua pe masura ce stia ca sfarsitul e tot mai aproape. Cu toate astea a ramas langa el, desi simtea o distanta, o linie care o impiedica sa fie cu adevarat aproape de el. El o iubea in continuare ca si inainte si nici o clipa nu o lasa sa vada ca boala il chinuia. Tarziu, mult mai tarziu a reusit sa ajunga la o stare de liniste si ea. Numai ca din aceasta cauza nu mai putea fi la fel de aproape de el. Cand il vedea nu se putea sa ii zambeasca si stia ca asta il durea mai tare decat boala.
Au venit intr-o dimneata sa ii spuna ca sfarsitul e aproape. L-a vazut. Era cu ei. Era pentru prima data cand se citea pe el boala si lupta. Nu disparuse din el mandria, puterea si linistea, insa pe chip i se citea oboseala; zambetul lui spunea totul: era o impacare cu viata, cu sfarsitul, era un zambet care nu mai era al lor, era zambetul lui si al sortii sale. Cand i-a vazut ochii si a realizat ca in ei ramasese acelasi zambet plin de viata, plin de iubire pentru ea, a simtit cum toata durerea din ea se transforma in liniste. Era linistita, nu se mai lupta cu boala lui, pentru ca vazuse ca boala nu i-l luase de langa ea, era tot acelasi.
L-a luat de mana.Si desi mana lui nu mai era aceasi, era o mana slabita care nu mai asculta de ei, nu s-a speriat. Mergeau incet unul langa altul fara sa isi spuna nimic. Se uita in ochii lui si cand vedea atata lumina in ei simtea ca nu are de ce sa se teama. Au urcat pe un deal. Erau doar ei, iarba si cerul. S-au intins unul lanaga altul. Ii asculta respiratia linistita, fara nici o zbatere in ea. L-a prins incet de mana, iar el nu s-a mai uitat la ea. Stateau in liniste, nu isi spuneau nimic, caci nimic nu mai avea rost sa fie spus. El stia ca ea este langa el, ca este acolo pentru el desi in adancul ei se temea si lacrimile si durerea incepusera sa isi croiasca drumul. Ea stia ca va avea mereu mana lui in mana ei si ca el nu se temea, era linistita pentru ca stia ca el nu sufera, nu se zbate si cedeaza intr-o lupta pe care el o castigase deja. Era mandra de el, de cata liniste era in el si in jurul lui, era mandra de puterea lui. Priveau cerul. La un moment dat el a inchis ochii pentru ca ea sa nu vada cum lumina lor se stingea incet. Ea s-a ridicat, l-a ascultat respirand din ce in ce mai incet. S-a mai uitat o data in jurul lor, la lumea ce se deschidea in fata lor, la cerul care ii inchidea ochii, la seninul care astepta sa fure lumina din el, a mai asteptat o secunda, o ultima secunda de speranta, de nevoia de a crede ca iubirea lor nu avea cum sa moara acolo, s-a aplecat si l-a sarutat. A simtit o ultima zvacnire de viata si apoi linistea. Se terminase totul. Fusese acolo, langa el, doar ei doi, si nu lasase moartea sa ii fure ultima suflare. Era a ei, era a lor.
