Sau cel putin asa ar trebui sa fie. Ar trebui sa fie un nou inceput, fara trecut care sa incurce, fara idei preconcepute. Insa de data aceasta este un inceput obisnuit, ca oricare altul, un inceput intr-o seara in care sunt racita. As vrea sa pot spune ca am avut o zi fenomenala, sa va spun cate si mai cate am facut. Adevarul? Am incercat sa ignor din nou ca sunt racita, asta pana cand am ajuns in pat blegita, am incercat din nou sa merg dupa cadouri, numai ca e frig, si anul acesta mi-e si mie frig cand e frig afara, am incercat din nou sa fiu draguta cu cei din jur, numai ca uneori trebuie sa stii ce vrei tu.
Azi a fost din nou o zi. O zi si nimic mai mult. Nu, nici azi nu am realizat care este visul meu, nici azi nu am ajuns sa rezolv tot ceea ce imi doream, nici macar azi nu am reusit sa ma simt bine. In ultima vreme parca mi-e greu sa vad oameni fericiti. Parca nu mai simt eu momentele in care sunt fericita, si le tot repet in gura mare, le povestesc tuturor sperand ca macar asa sa simt si eu ca am fost fericita. Nu mai simt, si parca ma indepartez din ce in ce mai mult de ceea ce am fost. Probabil ca asta inseamna sa devi matur, sa fii mai rece cu tine, sa preiei controlul asupra ta, sa te gandesti inainte sa simti, si sa simtit doar daca consideri ca iti poti permite. Am nevoie de o noua borna pe drum, un nou acel cineva care sa ma faca sa ma gandesc la mine, care sa ma faca sa merg mai departe. Simt ca umblu in gol. Inaintez insa ma invart in cerc. As vrea sa pot face pasul acela inainte, pasul care sa ma duc intr-un nou loc. Am adunat deja atatea si atatea amintiri aici incat tot ce mai pot face e sa le retraiesc, orice clipa nou imi apare retraita, vazuta deja, cunoscuta.
Azi m-am intors din nou la liceu. De ce fac asta atat de des? Poate pentru ca stiu ca acolo oamenii au validat ceea ce sunt. Poate pentru ca ma simt vinovata ca am lasat in urma oameni dragi, i-am lasat captivi acolo pentru un nou inceput care de fapt nu e nimic altceva decat o repetare obsesiva. As vrea cand trec pe acolo sa pot duce cu mine clipe din viata de dupa, insa cand intri pe poarta liceului singurele clipe care au sens sunt cele din liceu. Asa ca atunci cand te intorci acolo te simti iar ca si un elev, te comporti iar ca si un elev si stergi tot ceea ce ai devenit tu din clipa cand ai terminat scoala. Poate ca nu am devenit mult mai mult decat eram. Insa sigur am invatat sa stau pe picioarele mele. Fac multe greseli, insa le fac eu, nu imi spun altii cum sa le fac. Incerc sa invat ca depind doar de mine in tot ceea ce fac, insa tot e in mine o urma care cauta sa ma indentifice in ceea ce altii vad in mine.
Mi-e dor sa ma ganesc doar de dragul de a gandi. In ultimul timp ganditul are tot timpul un scop. Tot de asta am inceput sa scriu aici, si nu pe o foaie pe care as putea sa o arunc la sfarsit: e intotdeauna mai usor sa spui ceva cand ai senzatia ca o faci cu un scop. Care e scopul meu? Sa imi gasesc unul. Mda...suna aberant, numai ca, ca si orice inceput, si facultatea a adus cu ea deziluzii si mai mereu senzatii de gol. Clar am nevoie de o borna, de cineva care sa stie sa imi arate soarele altfel, de cineva care sa poata sa ma faca sa fiu altfel, de cineva care sa il pot simti ca fiind dintr-o alta lume, dintr-o alta poveste.
Din nou adorm cu gandul ca poate maine nu va mai fii o zi goala de inteles, si imi dau seama ca pana la urma nici cea care a trecut nu a fost atat de aberanta: am invatat inca odata cum sa am rabdare si speranta. Caci orice zi ma invata sa fiu eu, cea mai buna sau cea mai rea.
Va salut cu respect de om racit :)...si cu gandul ca acesta e doar un prim pas dintr-un nou drum, caci "orice inceput sa vrea fecund"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu